Increderea

Un subiect pe care am sa-l tot ating, tangential sau profund. Astazi am sa tratez mai mult increderea ca si credinta. Imi doresc foarte mult sa trec de la un prag al credintei oarbe la o etapa a credintei in mine, sa cred in faptul ca acea Entitate anume m-a investit pe mine cu tot ce-mi trebuie pentru a avea succes, pentru a fi fericita. Da, sunt responsabila propriei mele fericiri. Nu stiu de ce, dintr-un simt aiurea de responsabilitate, de vina sau de slabiciune, uit lucrul asta...
Anul acesta am adormit de Inviere. In loc sa ma duc sa iau speranta de la Schitul Darvari (unul dintre cele mai binecuvantate locuri din Bucuresti pe care nu-l vizitez destul de des)... am adormit. Eram obosita, asa ca am incalcat traditia familiei, dar si propriul meu ritual de purificare in preajma Pastelui. A doua zi, ziua Pastelui, a fost o zi mohorata si noroioasa si m-am simtit usor murdara, cu o dispozitie aiurea toata ziua. Si pentru ca eu am fost trista, si vremea de afara a fost la fel.
Sunt perfect constienta de responsabilitatea pe care o am fata de propria-mi persoana. Tine de mine in proportie de 90% sa ma fac fericita si totusi unori e asa usor sa pasezi aceasta reponsabilitate altora. Sau mai rau. Sa-i faci pe ei responsabili de nefericirea ta. De lipsa ta de incredere. Increderea nu e o religie, e o educatie. Pe care o faci in calitate de autodidact! Asa ca, Pastele acesta, am invatat o lectie pretioasa: vremea buna vine de acasa ;)