Superfic-i-alitatea

i-phone, i-pad, i-pod, i-mac...I, I, I... Lumea intreaga a muscat din mar, marele pacat e deja comis si cred ca s-a scris si sentinta. Suntem condamnati! Suntem condamnati sa fim o societate grabita, agitata, distrata, superficiala. Suntem fascinati de tot ceea ce e nou, cool, arata bine, se misca repede, ne aduce satisfactii imediate. Suntem condamnati la cosum. Devastator, covarsitor, fulgerator. Consum.
Da. E bine ca am realizat ca viata poate fi traita din plin, fara prea multe sacrificii. E bine ca ne urmarim si cultivam placerile, dar nu stiu in ce masura Epicur ar fi mandru de noi.
Vorbeam deunazi cu o prietena despre Apple, despre toata obsesia pentru tehnologia lor. Tot ce face Apple arata bine, e usor de folosit, merge rapid, insa daca e sa treci peste design si sa diseci, sa iei la bani marunti componentele lor interioare, sunt cam la fel sau poate chiar mai putin performante decat cele ale marcilor mai "banale" de pe piata. Apple in schimb e mai scump, Apple reprezinta un standard, un status, un lifestyle. Si e atat de bine proiectat incat toata lumea care a muscat deja momeala nu se va mai intoarace prea curand inapoi.
Gasesc mereu interesanta conceptia maselor despre anumite lucruri, trendurile care se formeaza, popularitatea care se naste in jurul unor melodii, filme, artisti, aparate, bauturi, persoane politice. Poate ca e vorba despre manipulare, poate ca e vorba despre ceva ce reuseste sa atinga un ceva anume din noi, poate ca e vorba de o combinatie din amandoua... Mai grav - mi se pare ca delimitarea dintre comercial si non-comercial, conformism si non-conformism, superficial si profund, practic ...nu mai exista! Traim intr-o criza de personalitate, actionam dintr-un instict primar de turma si de conservare... Apple-ul e doar un exemplu, poate chiar prost ales (nu ma pricep aproape deloc la tehnologie. Sunt mai mult parerile unor oameni care se pricep pe care am ales sa le redau aici). Insa, din pacate, exemple ar mai tot fi. Criza noastra nu e doar economica, e mult mai profunda, e una morala, sociala, intelectuala. Dar stiti ce e ok?...Ca macar s-a gasit cineva sa strige...CRIZA. Imi pare un cuvant pozitiv acum...imi pare un inceput de drum...o minima dorinta de schimbare...Si din fericire, exista si exemple de astfel de dorinte si schimbari deja. Poate totusi superficialitatea n-o sa devina ceva super, ci doar ceva lung si anevoios de zis si greu de pus in practica. Cam atat pentru azi.

Ca tot e aer proaspat afara

Respirati adanc!

vorba aia... ma inclin!

http://ivcelnaiv.ro/2012/04/eu-v-am-facut-eu-va-omor/

Increderea

Un subiect pe care am sa-l tot ating, tangential sau profund. Astazi am sa tratez mai mult increderea ca si credinta. Imi doresc foarte mult sa trec de la un prag al credintei oarbe la o etapa a credintei in mine, sa cred in faptul ca acea Entitate anume m-a investit pe mine cu tot ce-mi trebuie pentru a avea succes, pentru a fi fericita. Da, sunt responsabila propriei mele fericiri. Nu stiu de ce, dintr-un simt aiurea de responsabilitate, de vina sau de slabiciune, uit lucrul asta...
Anul acesta am adormit de Inviere. In loc sa ma duc sa iau speranta de la Schitul Darvari (unul dintre cele mai binecuvantate locuri din Bucuresti pe care nu-l vizitez destul de des)... am adormit. Eram obosita, asa ca am incalcat traditia familiei, dar si propriul meu ritual de purificare in preajma Pastelui. A doua zi, ziua Pastelui, a fost o zi mohorata si noroioasa si m-am simtit usor murdara, cu o dispozitie aiurea toata ziua. Si pentru ca eu am fost trista, si vremea de afara a fost la fel.
Sunt perfect constienta de responsabilitatea pe care o am fata de propria-mi persoana. Tine de mine in proportie de 90% sa ma fac fericita si totusi unori e asa usor sa pasezi aceasta reponsabilitate altora. Sau mai rau. Sa-i faci pe ei responsabili de nefericirea ta. De lipsa ta de incredere. Increderea nu e o religie, e o educatie. Pe care o faci in calitate de autodidact! Asa ca, Pastele acesta, am invatat o lectie pretioasa: vremea buna vine de acasa ;)

do not fear what you don't really know...

pentru ca ma obsedeaza si merita sa obsedeze si pe altii!!!

Verticalitate

Imi puneam problema intr-o zi... de verticalitate! E un cuvant sfant pentru mine. Are stricta legatura cu sinceritatea, deminitatea si integritatea. De fapt, cred ca e o combinatie din toate cele 3, din ce au mai bun ele. Ma uitam pe strada - majoritatea se tine drepta. Mergem drepti, cu capul in sus. Daca cineva e culcat la pamant inseamna ca ceva s-a intamplat. De regula, ceva in neregula. Daca cineva cade, il ajutam sa se ridice. Ne petrecem foarte mult timp incercand sa ne indreptam tinuta, sa stam drepti, sa privim inainte... dar oare cum ramane cu conduita? Oare in afara tinutei exterioare, cata verticalitate avem in noi? Mi se pare mult mai OK sa fiu impiedicata si sa imi petrec mult timp la sol (unele lucruri pe orizontala sunt chiar foarte distractive), dar sa nu am foarte multe lucruri sa-mi reprosez mie. Mi se pare ca traim intr-o falsa verticalitate. Un om nu e drept pentru ca se tine tantos. E drept pentru ca, in raport cu ceilalti, se comporta asa cum trebuie. Ci pentru ca in raport cu sine se comporta asa cum stie de fapt ca e bine, acolo...undeva ...in ceafa...in adancul sufletului sau ratiunii sale. Atat. pentru inceput...